Vaslasul

Avea marea lui. Cu tarmuri line, rotunjite. Cu valuri fierbinti si adancuri tulburi. Cu insule de caimac. Cu ceata de aburi de cafea. Si-n fiecare dimineata marea lui seca odata cu urcarea soarelui pe cer. Ar fi vrut sa poata face ceva, sa opreasca seceta, sa-si prelungeasca macar putin calatoria si pe timp de zi. Arar pe dupa-amiaza marea lui tulbure reizvora. Dar pentru un timp mai scurt. Si iar disparea in neant.

Se trezea in crapatul zorilor si astepta nerabdator rasaritul pe tarm, cu vaslele in mana, pregatit sa hoinareasca iar si iar pe valuri inspumate, salbatice pana ce se potolea furtuna si marea lui devenea pana la secare mai lina decat lumina ochilor sai caprui.

Cand sunetul ascutit al sirenei taia linistea diminetii, el tresarea. Stia ca urmeaza un bolborosit de valuri, un murmur tainic si inima-i salta de bucurie. Izvorul renastea. La fel si zambetul sau cotidian. Traia pentru a vasli in leganat de talazuri.

Intr-o dimineata, dupa ce sirena din port dadu desteptarea si el abia apuca sa-si scoata barca din hambar, un zgomot sinistru a facut sa-i inghete sangele in vene. Marea lui disparu cu totul in cioburi de portelan si ecou de tipete. Rutina lui zilnica disparu. La fel si

sclipirea din privire. Degeaba cauta cu ochii in zare, marea lui era acum picaturi printre harburi pe pardoseala.

S-a tanguit zile in sir vaslasul. Fericirea ii apusese. Deznadejdea il cuprindea mai mult cu fiecare rasarit. Incerca sa-si aline sufletul mergand zilnic in magazia unde-si depozitase barca. Pana sa ajunga insa acolo, intr-o zi, vazu un afis urias in bataia vantului: Magazinul de Cani. Pe data isi aminti ca asa se numeau acele vase imense in care el vaslea, in care izvora marea lui de cafea, cani.

Isi abatu pasii inspre magazin. Vedea deja cu ochii mintii o multime de cani personalizate pentru fiecare vaslas in parte, frumos aranjate in rand pe rafturi titanice. Isi imagina un univers de cani pictate manual si cani originale. Incepea sa isi contureze in gand profilul canii preferate: sa fie neaparat alba, sa aiba pictate boabe si valuri de cafea si sa fie vesela, s-o priveasca mereu ca pe-un cadou de suflet. Pulsul ii crestea cu fiecare secunda scursa, inima ii duduia in capul pieptului ca unui mire in asteptarea miresei sale..

Din usa-l primi vesela o fetiscana cu chip de zana balaie. Nu-l intreba pentru ce se afla acolo, pare-se ca stia deja. Il conduse direct la raftul cu cani de cafea si-l puse sa-si aleaga o cana in care-ar dori sa vasleasca iar. O cauta indelung printre zeci de cani amuzante pana o gasi pe cea A LUI, exact asa cum o visase cu ochii deschisi.

- Te costa 44 de monede de aur acest model de cana.

- Dar..., dar... nu am atatia bani la mine..., raspunse trist vaslasul pipaind portelanul fin, alb. Ingaduie-mi sa revin.

Cu mers impleticit iesi din magazin. Tot cerul se narui deasupra sa. De unde sa faca rost de-o suma asa de mare? Toata viata traise vaslind, fericirea lui se afla intr-o cana, n-avea averi, n-avea bogatii. Averea lui era insasi marea cea cafenie si amara, cea vesnic miscatoare, cea vesnic in secare. Se duse la hambar. Cu mainile reci si chipul searbad ridica vaslele si se aseza in barca trist, in apus de soare. Nu mai simti demult valuri sub barca. Apoi, nu mai simti nici urmatorul rasarit, nici urmatorul...

*Articol scris pentru SuperBlog 2015, proba 10, Fericirea intr-o cana, sponsor Magazinul de Cani. Sursa foto.