O fetita dolofana, rumena-n obrajori si cu ochi de caprioara umple curtea cu glasul sau dulceag, ca de clopotel. O sorb din priviri de pe prispa inalta, de lut, a bunicii. Alearga de colo pana colo cat o tin piciorusele, neobosita, parca pe urmele lui Columb sau Magellan, sa descopere lumea. Usor, usor incepe sa mi se faca dor de acea inocenta a copilariei cand la randul meu imi facem jucarii din orice gaseam prin curte. Iar bobocii de rata abia iesiti din gaoace erau cele mai pufoase jucarii pe care le aveam pe atunci. Ce plusuri, ce gadgeturi, ce Noriel, ce Jumbo, ce Nichiduta?! Bobocii mi-erau cei mai dragi. La puii de iepure n-aveam voie, ca as fi fost ca la maraton pana-i prindeam sa-i pun inapoi in cusca lor.
Pic in butoiul ce melancolie privind mocuta zglobie de vreo 2 -3 anisori, nu cred ca avea mai mult de atat. Volanasele rochitei i s-au tocit demult si tare i-ar prinde bine un retus. Stiu ca asta e ultima ei grija, insa mi-aduc aminte ca bunica avea candva o masina de cusut Veronica, produsa la Cugir, la care-i sarea


