miercuri, 2 iulie 2014

La pas prin Apuseni, aventuri FARA MASINA

De multa vreme caut destinatii romanesti de poveste. Vara trecuta, batand internetul in lung si in lat in cautarea "acelui loc", am gasit o comoara vie a naturii: Parcul National Apuseni!

peisaj muntii apuseni
Priveliste de vis din Apuseni, pe traseul Arieseni - Ghetarul Scarisoara

Am citit materiale, am descarcat harti, am admirat poze. Totul parea minunat, iar intr-o dimineata de toamna mi-am luat jumatatea si fratiorul si am pornit la pas spre Apuseni. Si spun la pas pentru ca am raspuns provocarii de a ajunge in Apuseni FARA MASINA, doar cu rucsacul in spate, ca niste adevarati temerari.

Voi detalia in articol escapada, poate sunt si altii la fel de nebuni ca si noi, interesati sa ajunga in acele locuri de vis, care pur si simplu aleg sa mearga cu transportul public pentru aventura, adrenalina, un mediu mai curat, mai sanatos. Sau nu au masina personala. E si pacat sa mergi in acele locuri si sa lasi in urma ta un aer imbacsit, poluat, asa cum se intampla pe Valea Prahovei, unde, daca ar putea, ar urca pana pe creste cu masina toti cocalarii, pitipoancele si snobii...

Am plecat dimineata in jur de 6.30 din
Autogara Militari, cursa directa cu autocarul pana la Alba Iulia. Cam 50 lei / bilet. De acolo am avut pe la 3 si ceva cursa spre Campeni, cea mai apropiata localitate de Arieseni, destinatia noastra finala. Ajunsi in Campeni dupa vreo ora de mers cu un autobuz din Alba, constatam cu stupoare ca din Bucuresti era cursa directa pana aici. Sa nu-ti dai cu tesla-n...? Pe usa autogarii Campeni gasim un afis mare: "Alis Group, Curse zilnice Campeni - Abrud - Alba Iulia - Sibiu - Ramnicu Valcea - Pitesti - Bucuresti si retur". Si am mai stat si in Alba Iulia vreo ora... degeaba. In autogara Campeni trebuia sa treaca la ora 18 un autobuz care mergea spre Oradea. Ghinionul nostru, nu a mai trecut. Ce facem acum? Mai era programata o cursa pe la 8. Dar daca nici aia nu circula? Cu privirea cautam un loc unde sa ne asezam oasele peste noaptea tot mai apropiata. Masini de ocazie trec arar. Dupa multe semne zadarnice, un "nene" opreste si se ofera sa ne duca in Arieseni. Nu era in drumul sau, dar e binevoitor sa ne ajute sa ajungem unde ne-am propus si unde aveam rezervare. Ne-a ajutat sa gasim pensiunea. Prin telefon ne-a ghidat proprietarul. Un domn foarte amabil, pana in 40 de ani, dl. Aronel Neag, daca i-am retinut bine numele. Ne-a aratat una dintre casutele sale. Ne-am hotarat pe loc. Era chiar pe malul unui paraias. Superb. Toata viluta numai a noastra. Cu living, 3 dormitoare, 2 bai, 1 bucatarie, 2 balcoane, terasa si un fel de foisor langa rau, afara.

Era deja seara. De atata drum, ni s-a facut foame. Hai sa mancam! Unde? Intrebam proprietarul. Ne indica un restaurant pe care-l banuia el deschis:  "La Vasile". Oricum, in Arieseni erau 3 restaurante mari si late pe care le-am descoperit: La Vasile, Vunk si Casa Motului. La Vasile nu era nimeni, desi era relativ devreme: in jur de 8.30, abia se ingana noaptea cu ziua. Ne-am mirat ca-i pustiu, dar aveam sa aflam mai tarziu de ce. Am comandat fiecare ce a poftit. Ciorba mea a fost cam fada, iar friptura iasca. Garnitura de cartofi... uleioasa rau. Preturi mari, servire modica, mancare de cantina, muste. N-am mai trecut pe acolo cate zile am stat in Arieseni. Nici macar pentru o apa chioara. Dar foamea cand te loveste... umpli matul si nu mai comentezi. Asa ne-a fost sa fie, asa retinem pe unde am calcat cu piciorul.

Prima seara am dormit bustean, neintorsi, toti 3.
A doua zi ne-am baut cafeaua langa rau, in foisor. Ce bine, ce placere, ce mireasma! Apoi am pus la cale planul pe ziua 1: sa vizitam Cascada Varciorog.
Din centrul comunei Arieseni pana la Cascada Varciorog e traseu marcat cam de o ora.
Am pornit din centru, de la indicatoarele rutiere, vreo 2 km spre Oradea. La un moment dat se face o poteca la stanga, pe langa un panou mare verde care ne indica directia spre cascada. Urmam indicatiile si poteca ce ne afunda un padurea de brad. Dupa vreo trei sferturi de ora de mers gasim un indicator pe care scrie "Placinte pe lespede". Cateva sute de metri mai incolo descoperim si rulota cu placinte. Aveau si cu branza, aveau si cu dulceata de fructe de padure. O bunatate! Mi-am luat de ambele feluri.

Dupa ce ne-am tras nitel sufletul pe trei buturugi pe post de scaunel in fata rulotei, am pornit din nou la drum. Dupa vreo alte zece minute, in fata noastra se inalta un maldar de grohotis de cativa metri. Pare-se ca pe aici a fost candva o mina, ceva. Se zareste mai sus gura unei foste galerii. 
Mergem mai departe, dam peste multi rugi de mure. Ca ursii flamazi ne napustim asupra lor! Mure dulci, aromate, placute la gust. Mm, alta bunatate!

Ne saturam de dulceata lor si o luam din nou la pas pe poteca tot mai ingusta. 
In vazduh auzim un zgomot, un vuiet, o cadere de apa. La cativa pasi de noi se arata mareata, in toata splendoarea ei Cascada Varciorog. O imensa cadere de apa, de vreo 15 m inaltime. Privelistea, de vis. Racoare, aer curat, miros de brad, nori ca de ploaie. La un moment dat chiar ne gandeam ca ar putea sa ne prinda ploaia printre stanci si brazi.

cascada superba muntii apuseni
Cascada Varciorog

Am revenit pe aceeasi poteca pana in drumul asfaltat. Intre timp planificasem sa ajungem si la Groapa Ruginoasa. Stai sa vezi patania naibii aici! Pe harta pareau 5 km din Arieseni pana in Vartop. O luam la pas. Si mergem. Si mergem. Si iar mergem. Ajungem la un loc de popas, imbucam ceva, apoi ne continuam traseu spre Groapa Ruginoasa. Parca s-ar vedea ceva. Parca nu. Intrebam. Ni se spune ca e la vreo jumatate de ora de mers pe jos. Pe harta pare aproape, dar parca-i Fata Morgana. Ajungem in marginea localitatii. Opreste o masina langa noi. Doi tineri cautau si ei acelasi obiectiv. Noi renuntaseram, cautam cale de intoarcere. Au oprit langa noi si ne-au spus ca au gasit un indicator cu traseu de alte 30 de minute. Facem rapid un calcul, 30+30+ce mai stam pe acolo la o poza doua, timpul trece, iar noi trebuie sa ajungem la pensiune inainte de lasarea noptii. Facem cale intoarsa si o luam rapid la picior. Pe un stalp la intrarea in statiunea Vartop gasim un indicator cu marcaj rosu: catre Groapa Ruginoasa 1 ora. Pfff, sa nu mori de inima?! Daca vedeam de la bun inceput acel indicator, n-am fi ratat acea minune a naturii, acea intindere de 5-600 de metri de calcar ruginiu. Si era atat de simplu! La vreo 20 de metri de acel indicator e statie de autobuz. In cateva minute (era aproape 6 seara) a venit un autobuz (spre marele nostru noroc) si am ajuns cu bine in Arieseni.

Coboram in centrul comunei. Micii negustori de pe marginea soselei inca nu-si stransesera marfa. Ne gandim ca ne-ar prinde bine cateva fructe. Alegem niste pere galbene, coapte, zemoase si parfumate. Imi lasa si acum gura apa cand imi amintesc! Doamna draguta care ne-a servit ne recomanda si niste pere mai altfel: distilate, adica sub forma de palinca ardeleneasca, tare, curata. Ne-a garantat ca nu se lasa cu dureri de cap. Baietii mi-au confirmat a doua zi ca avea dreptate.
Oboseala acumulata si aerul tare de munte ne doboara, astfel incat cadem ca turcii intr-un somn adanc. Ce somn... Cat de dulce!

A doua zi pare mai insorita, se anunta frumoasa inca din zori. Azi suntem hotarati sa ajungem la Ghetarul din Pestera Scarisoara, asa ca trebuie sa fim in forta. Luam un mic dejun si savuram o cafea calda. Ne uitam pe harti, planificam, socotim, facem scheme si scenarii. Pe unde am putea ajunge mai usor, ce traseu sa alegem. Cam tot ce am identificat pe harta pornea de la 3 ore si jumatate in sus doar traseu dus. Pff. In cele din urma, pornim. Mai intrebam in stanga, in dreapta. Am intrebat si de proprietarul vilutei pe care am inchiriat-o. Noi am fi mers prin Garda de Sus. El ne-a spus ca este un drum mult mai scurt, sa nu mai ocolim 5 km pana in Garda, ci la iesire din Arieseni, pe stanga, se face un drum, marcat cu rosu, in panta. Am ales varianta propusa de el si bine am facut. Chiar si pe aceasta ruta, tot am facut aproape 4 ore pana la Pestera.

Drumul porneste in panta. Apoi continua pe o poteca pana ajungem in varful dealului. De acolo de sus privelistea e sublima. De jur imprejur vezi culmi domoale, paduri, casute rasfirate.Vacute care pasc linistite iarba grasa. Am vazut chiar si un batran in baston cu vacile la pasune. El ne-a aratat care-s afine si care merisor. Am mai cules si noi cateva afine ratacite. Mi se pare incredibil cata putere pot avea si cat de bine se tin acesti oameni simpli. Cat de bine arata pentru varsta lor.
Ne-am continuat drumul, am coborat pe poteca pana am ajuns la un desis de brazi. Deja terenul devenea destul de abrupt, astfel incat a fost necesar sa ne luam bete in care sa ne sprijinim sa nu alunecam. Dupa o coborare de minute bune, am ajuns la un paraias peste care era un podet de lemn. Cativa metri mai incolo am gasit un izvor amenajat. Ne-am tras sufletul si am rontait una alta, sa prindem energie. O luam apoi din loc, tot la vale. Peste jumatate de ora ajungem la o sosea asfaltata.

Traseul marcat ne arata ca trebuie sa trecem de podul mare de metal de peste parau si sa urcam incat printre case, pe poteca. N-am nimerit din prima. Apoi a urmat un urcus de vreo doua ore si ceva, pe carari batute. Cu siguranta cred ca acest traseu e inchis iarna. In anumite locuri era carare chiar pe buza prapastiei, un pas gresit si... ala erai, iti canta popa "la multi ani"! Am trecut prin poienite. Apoi urcusul era tot mai abrupt. A fost necesar sa ne sprijinim ba de un bat, ba de un copac. Pamantul lasa loc incet, incet strancilor si grohotisului. Cand am auzit primele zgomote omenesti, am fost cei mai fericiti! Stiam ca ne apropiem de Pestera Scarisoara. La vreo suta de metri zarim amenajat un foisor si o cabanuta de lemn. AM AJUNS!

Ne informam putin cum se intra, cat costa, cat dureaza vizitarea Ghetarului Scarisoara. Ni se spune foarte amabil ca vizitarea pesterii dureaza aproximativ trei sferturi de ora. Pretul unui bilet de intrare costa 20 de lei. Se intra in grupuri de mai multe persoane, insotite de ghid. De asemenea, vedem pe afise ca temperatura este undeva in jurul valorii de 10 grade. Aveam la noi preventiv cate o haina mai groasa pe care am tras-o peste tricouri in timp ce asteptam sa iasa din pestera grupul abia intrat. Studiem imprejurimile. Pestera este imprejmuita cu un gard de lemn, astfel incat nu poti sa vezi dincolo de el. Asta ne starneste si mai mult curiozitatea. Portita se deschide si incep sa iasa tremurand de frig vizitatorii. Vreme de vreo 10 minute au iesit intr-una. Nerabdarea crestea in noi. In cele din urma iese si ghidul. Merge la punctul de informare apoi ne invita sa coboram. Eram printre primii la poarta cand aceasta s-a deschis pentru a ne lasa sa patrundem in necunoscut.

Trecem de poarta si pasim in alta lume. O scara metalica, rece, ne poarta pasii spre o adevarata minune a muntilor, a naturii. Pe masura ce coboram, in fata ochilor ni se infatiseaza in toata maretia un imens aven cu peretii tapetati de muschi si vegetatie de un verde crud. Simtim cum temperatura scade brusc. Aproape de intrarea in pestera scara metalica este inlocuita de una de lemn. Pasim timizi, cu gurile cascate, in uriasa grota care adaposteste Ghetarul Scarisoara.

ghetarul scarisoara
Ghetarul din Pestera Scarisoara

Micile lumini amplasate de-a lungul podetului pe care-l strabatem fac sa para atmosfera aproape ireala. In capatul sau gasim o sala numita Sala Bisericii si in care accesul este interzis printr-o balustrada. Aici stalagmitele de gheata au forma unor lumanari. Continuam sa parcurgem pontonul de deasupra ghetarului. Aflam de la ghidul nostru ca stratul de gheata masoara in jur de 30 de metri grosime si are o vechime de vreo 3500 de ani. Cat am parcurs pestera in semicerc (cam 15-20 de minute) m-a cuprins un frig de-mi inghetasera mainile ca in miezul iernii. La urcare am ramas printre ultimii. Nu ne venea sa plecam dintr-un loc atat de frumos. La iesire, aparatul foto ni s-a aburit, asa ca ne-am multumit cu pozele de la coborarea in pestera.

Cu imagini incredibile intiparite bine pe retina, o luam la pas spre Arieseni. De data asta alegem alt traseu, prin Cheile Ordancusii, hotarati sa bifam si pestera Poarta Lui Ionele, din comuna Garda de Sus, care oricum ar fi fost pe traseul nostru. Ne uitam pe harta, mai intrebam in dreapta, in stanga. Intru intr-un butic de pe marginea drumului, de aproape de pestera, din parcare. Ma uit la suveniruri, nu-mi place nimic, nu cumpar nimic. Intreb totusi vanzatoarea cum putem ajunge cat mai simplu pe Cheile Ordancusii. Cu un ranjet in coltul gurii ne indica sa urmam drumul proaspat refacut. Ok, daca-i de-a locului... luam de bun ce ne-a zis femeia. Si mergem. Si mergem. Si iar mergem. A trecut mai bine de o ora. Nu zarim nimic care sa ne duca cu gandul la chei. Nici nu avem pe cine sa intrebam.

Totul in jur pare desprins din basme. Casute mici aruncate pe dealuri pustii. In cele din urma, pe un varf de deal intalnim un mosulica. Il rugam sa ne indrume. Omul ne spune usor ingrijorat ca drumul pe care mergem ocoleste foooarte mult: vreo 15 km. Caat!?! Facem ochii mari cat cepele, ne uitam unii la altii nedumeriti. Probabil duduia s-a razbunat ca nu i-am cumparat nicio chinezarie... Ne spune totusi ca ar mai fi o varianta: la aproximativ un km este un bar, o bodega. Sa intrebam acolo care-i poteca prin padure, care ne-ar scurta drumul. Ii multumim omului si o luam iar la pas. Gasim bodega unde mai opresc soferii de cursa lunga iar "Anita Crasmarita" ne arata o carare pe care am putea injumatati traseul. Parca ni s-a luat o piatra de pe inima. Si alta ni s-a pus: trebuie sa mergem cam jumatate de ora prin padure, prin salbaticie, pe un drum forestier. Baietii mai faceau si cate o gluma amintind de ursi si lupi, de-mi venea sa-i alerg pe amandoi!

Mergem facand zgomot si vorbind tare in speranta ca vom tine departe lighioanele padurii. Apoi baietii mei se apuca sa arunce pietre printre pomi, ascultand cand ajunge piatra jos. La un moment dat, se aude un sunet ca si cum piatra s-ar fi lovit de asfalt. Uh! Incolteste speranta in mine! Iutesc pasul si in cateva minute zarim soseaua printre crengile dese de brad.

Muntii Bihorului Apuseni
Cheile Ordancusii - Muntii Bihorului

Urmeaza vreo doua ore de mers la vale pe acesta sosea. Ne oprim, facem zeci de poze; din cand in cand, la cate un sfert de ora ne mai depaseste cate o masina. Intram pe Cheile Ordancusii, sapate un versanti inalti de-ti cade palaria din cap cand te uiti spre varful lor.

Apuseni Muntii Bihorului
Cheile Ordancusii - Muntii Bihorului

Cheile Ordancusii Muntii Bihorului
Cheile Ordancusii - Muntii Bihorului

Ne uitam pe harta: daca am intrat pe chei n-ar trebui sa mai fie mult pana sa dam de Pestera Poarta lui Ionele. Da de unde?! Ni s-au lungit urechile si nu mai vedeam pestera. Scotoceam cu privirea in cautarea oricarei grote care ar fi putut fi Poarta Lui Ionele.

apuseni muntii bihorului
Grota in Cheile Ordancusii - Muntii Bihorului
Intalnim un localnic cu traista pe bat. Il intrebam cam cat mai avem de mers. Aflam ca vreo 4 km. Hai ca n-ar mai fi atat de mult. Intr-un tarziu, gasim ceea ce ar parea a fi o pestera. Pe podetul care face trecerea spre acea grota in interiorul careia sunt niste mese si bancute vedem scris cu litere sculptate in lemn: Parcul Natural Apuseni, Pestera Poarta lui Ionele, apoi sageata spre stanga. Ne dam seama imediat ca ceea ce am vazut e numai un loc de popas, iar pestera e ceva mai departe, pe niste scari in sus. Era in jur de ora 18, iar programul de vizitare al pesterii era pana la ora 17.

cheile ordancusii apuseni
Grota la intrarea pe poteca spre Pestera Poarta Lui Ionele
Pestera Poarta Lui Ionele

Staltand intr-un picior si-n altul, ne grabim spre Garda de Sus. Ar fi cam 2 km pana acolo. Ajungem destul de repede. Ne prinde si putina ploaie la intrarea in sat. In centru, la intersectie, vedem mai multe indicatoare, printre care 2 turistice care ne-au atras atentia: Ghetarul Scarisoara 1 1/2 - 2 h si Poarta lui Ionele - Cheile Ordancusii - Ghetar vara 3 1/2 - 4 h, iarna 4 1/2 - 6 ore. Acum imi dau seama ca noi am parcurs cel mai lung traseu, asta daca n-au incurcat oamenii indicatoarele intre ele. Mi-e greu sa cred ca poti sa ajungi in 2 ore le Ghetar cata vreme noi am mers mai bine de 4 dinspre el spre Garda. Hmm... o fi alt traseu! Sau nu, ca tot cruce rosie am urmat. Nu ma mai mira nimic, mai ales ca pe dreapta drumului un indicator arata 9 km pana la Scarisoara iar vis-a-vis altul ne arata 10 km. Al naibii drum! Lat de 1 km! :))

In centru ne informam cum putem ajunge la Arieseni, daca mai circula ceva in acea seara. Ne spune o doamna draguta de la un magazin ca ar mai fi o masina in jur de ora 20. Bucurosi nevoie mare ne vedem salvati (din nou) din a dormi pe coclauri.

In seara asta  mancam bine la Casa Motului, o pensiune foarte frumoasa, eleganta.
La intorcere ne astepta cainele gazdei (un caine lup) care ne insoteste pana acasa prin bezna Arieseniului. E ultima noastra seara aici, de maine o luam din loc spre Salina Turda si de acolo mai departe. Voi scrie si despre aceasta minune din adancuri in alt post,

salina apuseni
Salina Turda privita de sus

sa va povestesc despre cum ne-am plimbat cu barca pe lacul intunecat al Salinei si de ce a fost inclus acest colt de rai din inima pamantului, Salina Turda, in topul celor mai frumoase obiective turistice din lume.

salina in apuseni aproape de Cluj
Salina Turda privita de la etajul intermediar

Recomand din toata inima sa mergeti in Ardeal, in Parcul National Apuseni. Ne-a placut foarte mult si abia asteptam sa revenim. Avem multe locuri de descoperit. Ne-a ramas sa descoperim Padis, Pestera Ursilor, Cetatile Ponorului, Cheile Galbenei, Pestera Meziad, Groapa Ruginoasa si multe alte atracti turistice din apropiere de Cluj, Oradea, Huedin.

Daca stiti si alte obiective turistice din Apuseni, va rog sa-mi dati de stire, tare as vrea sa le vad cu ochii mei! :)




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu