Paşi străini prin ploaie

Ploaia mocănească îmi spală cu picături de gheaţă paşii străini şi obrazul brăzdat de lacrimi seci. Alerg spre nicăieri, mă-nvârt în cerc. Nu-mi văd urmele, nu ştiu încotro mă-ndrept, sunt rătăcită într-o lume stranie. Merg înapoi sau înainte? Ţip şi m-agăţ de toate gardurile care-mi apar în cale. Îmi sfâşii rărunchii urlând, însă ploaia aşterne perdele surde peste restul lumii. Unde-au fugit cu toţii? Mi-e frig şi frică. E beznă din nou, fix când se întrezărea o rază timidă de lumină. 

M-aşez neputincioasă în colţul meu stingher. Valuri de întuneric îmi plesnesc tâmplele fără pic de milă. Răcnesc disperată, poate-o s-audă cineva jeluirea mea. Dar nimeni nu-şi abate ochii spre mine. Am devenit nălucă oare? M-am transformat în morman de durere şi nimănui nu-i trebuie, ştiu. Tremur de furie şi-mi caut din nou drum prin mlaştină şi tină, suflând în mâini. 

Mă mint că voi găsi cărarea înainte de crăpătul zorilor, că-mi voi spăla chinul din suflet cu zâmbete sincere şi braţe calde. Că voi fi EU din nou. Anevoie mă zbat să ies din hău. Mă lasă puterile şi-mi slăbeşte cugetul. Unde-s vracii rănilor mele, de ce m-au lăsat şi ei pradă demonilor din lumea mea smintită? 

Mi-e ciudă pe neputinţa şi zbuciumul meu. Piroane uriaşe ruginite ca frunzele toamnei mă ţintuiesc în loc şi răni adânci se-arată pe trupul meu. Îmi sângerează călcâiele, am unghiile mâinilor roase şi părul răvăşit de zbateri. Întind mâinile vlăguită, cerşesc ajutor, mă tângui şi mă rostogolesc anapoda, pe lângă potecă. M-aude oare cineva?! 

Poteca-i departe de mine, eu sunt pustiită de singurătate, abia am suflare. Găleţi imense de tristeţe interioară car în spinare, cocoşându-mă. Şi totuşi... cineva se uită acum spre mine. Mă vede oare? Mă aude? M-ajută să evadez din lumea mea cernită?

*Sursa foto: anxietyescape